Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2023

Copiii mei îs ca nişte muşte, îşi lasă peste tot căcaţii. Pe unde trec. Tic, tic, tic. Poţi să le mergi pe urme. Dulapul deschis. Dulapul bun. Darul meu de nuntă de la tata şi de la mătuşa. Unde ţin lucrurile frumoase. Puţinele frumoase. Bine ascunse. Bine-mpăturite, cu hârtie de mătase între ele. Şi săculeţi de rozmarin. Un sertar e tras. Lucruşoarele şi hârtiile, mototolite şi puse alandala. Ştiu, înainte să controlez, după grosime, că lipseşte faţa de masă albă. Faţa de masă albă, atât de frumoasă că nu te-nduri să mănânci pe ea. Iau foc şi-mi zic, că de-ar fi-n faţa mea, le-aş rupe urechile.

Aranjez şerveţelele şi hârtia şi-nchid.

— Unde-s copiii?

Bunicul Ton stă pe banca lui, cuminte. Limbut nu era nici înainte, dar acum abia de scoate o vorbă, abia de se mişcă.

— Afară, răspunde.

— Afară, repet. Afară poate să-nsemne oriunde, de-aici până-n Franţa. Vrei apă? îl întreb şi dă din cap că nu.

Câteodată, mâinile lui, când ia un pahar să bea, când apucă cuţitul, când şi le pune pe genunchi, îmi fac inima s-o ia la goană, că prea-s ca ale lui Domčnec. Alte dăţi mă uit la bătrânul atât de mut, atât de-ofilit, atât de trist şi sfrijit, că nu-mi vine să cred că e tatăl lui Domčnec. I s-a uscat gura bunicului Ton. Ca o smochină. Unor bărbaţi li se-ncleiază limba-n gură şi nu ştiu s-o deschidă să spună vorbe frumoase copiilor sau vorbe frumoase nepoţilor şi-aşa se pierd istoriile familiilor şi nu mai ştii de nimic altceva decât de pâinea uscată pe care-o mănânci azi şi de ploaia care cade azi şi de cât te dor oasele azi. Tristeţe de munte. Munţii ăştia l-au luat pe Domčnec. Pe Domčnec al meu. Un trăsnet l-a despicat pe mijloc ca pe-un iepure. La două luni după ce s-a născut Hilari. Şi asta a fost un noroc, cred. Că nu i-am dat durerea şi lacrimile din sângele meu, cum s-ar fi-ntâmplat dacă Domčnec murea când eram grea. Mi-ar fi ieşit copilul pătat de durere, vânăt. Nu. Am plâns singură. Am plâns deodată toate lacrimile date mie de Dumnezeu. Şi-am rămas seacă, ca un pământ sterp. Şi Hilari a fost cel mai fericit copil fără tată din lume. Am avut cei mai fericiţi copii fără tată, cei mai puţin orfani. Parcă n-ar fi avut nevoie de tată. Un noroc. Dar câteodată nu mai vrei să trăieşti. Când un trăsnet ţi-a despicat omul ca pe-un iepure. Când ţi-e inima sfredelită cu o cracă, dar nu te omoară. Nu mai vrei să trăieşti. Şi eşti obligată să trăieşti. Copiii strigă şi te obligă să trăieşti. Bătrânului i-e foame şi cere de mâncare. Lumea ţi-aduce dovlecei şi ciuperci, să te oblige să trăieşti. Şi-atunci nu mai eşti femeie, eşti văduvă, mamă. Nu mai eşti a ta, nu mai eşti must şi sânge, c-ai fost obligată să renunţi la tot ce-ţi doreai. Aici, aruncă tot ce-ţi doreai, în mijlocul drumului, în şanţul ăsta, tot ce gândeai. Ce iubeai. Şi uite ce ne-nsemnate erau toate, un fleac. Omul şi muntele. Te fac să-ţi doreşti o viaţă măruntă, ca o pietricică frumoasă. Una cât să-ncapă într-un buzunar. Una cât un inel, cât o alună. Nu ţi se spune că poţi s-alegi lucruri care să nu fie mici. Nu ţi se spune că pietrele mici se pierd. Că-ţi scapă printr-o găurică din buzunar. Că, dacă se pierd, alta n-ai cum alege. Că pietricica pierdută pierdută rămâne. Aruncă-ţi şi inima, aici, în mijlocul drumului, în noroi şi în rugi. Aruncă-ţi bucuria. Aruncă-ţi sufletul şi îmbrăţişările şi săruturile şi patul de nevastă. N-ai încotro. Şi-acum scoală-te şi priveşte-te în dimineaţa asta atât de senină, atât de albastră. Şi du-te-n bucătărie şi bagă ceva-n gură, pe urmă într-a copiilor, pe urmă într-a bătrânului, pe urmă într-a vacilor şi viţeilor şi-a porcului şi-a găinilor şi-a câinelui. N-ai încotro. Până ce uiţi de toate de-atât neavut încotro.

Nu l-am alăptat pe Hilari. Că mi-era sărat laptele. Şi aşa, cu lapte subţire de la vacă şi de la cutie, mi-a ieşit un băiat ca o floare. Abia de-am udat-o şi curăţat-o, floarea asta. Copilul iubit trebuie să-ţi iasă ca o rădăcină. Eu îmi iubesc copiii, deşi mi-e şchiop sufletul. Îi iubesc în pofida mâlului strâns în el şi a descurajării şi a nădufului. Deşi în făgăduiala pe care-am făcut-o, pe care m-au făcut s-o fac, nu intra asta, să fiu obligată să-i cresc singură. Eu voiam un bărbat, bărbatul meu, şi, pe urmă, dac-aveau să vină, copiii, aş fi fost mulţumită. Dar doar copii şi atât? De ce să fii obligată să vrei doar copii şi atât? N-am putut nici să-l gust. Înainte să-i simt mierea pe buze, mi-a fost spintecat ca un iepure. Mie întâi şi-ntâi la bărbatul meu mi-a plăcut părul. Pe urmă poeziile. Pe urmă, cu cât îl priveam mai mult, şi mai mult îmi plăceau toate. Mâinile. Picioarele. Urechile. Şi-ncreţiturile din colţul ochilor, ca o codiţă. Umerii. Vocea, când şoptea, ca o şopârlă care ţi se târăşte pe spinare, „Cum mă sminteşti, Sió, mă sminteşti!“, zicea. Privirea aia ca o suliţă, ca o săgeată. Tot capul ăla plin de taine, plin de cuvinte. „Ce albaştri ţi-s ochii, Sió, atât de albaştri, că înoată în ei peştii.“

Eu eram frumoasă, din cale-afară de frumoasă. Cei mai albaştri ochi din Camprodon. Şi ştiam şi eu. Eram ca mama, care se născuse într-o casă la care lumea-i zicea „La zâne“, că toate femeile de-acolo erau frumoase din cale-afară. Şi s-a măritat cu tata şi au trăit la oraş, că tata era controlor la fabrica de biscuiţi. Dar eu voiam un bărbat care să iubească pământul şi să iubească şi ideile. Un bărbat care să ştie despre pomi şi plante şi vite. Mama a murit când m-am născut eu, că au tăiat-o rău, că era micuţă. Dar mătuşa Carme, care era sora tatei, şi, la fel, tata, ziceau ca o păpuşă, ca o păpuşă, dintre toate-toate cea mai frumoasă, şi-mi cumpărau bomboane şi salbe şi cărţi şi eu nu eram niciodată tristă că n-aveam mamă. Mătuşa mi-mpletea părul şi zicea o să-ţi găseşti un bărbat şi-o să te iubească mult şi tu o să-l iubeşti mult şi eu o-ntrebam cum o să fie bărbatul. Şi ea dă-i şi varsă otravă şi iar otravă în vinele mele nevinovate. Şi tata, care zicea că n-are cum să se mai însoare, fiindcă n-o să mai fie nici o femeie la fel de frumoasă ca mama. Doar tu, doar eu, Sió, prinţesa. Şi iar otravă, şi mai multă otravă, în vine. Căsuţă de păpuşi. Te-om învăţa să coşi, te-om învăţa, pe ascuns, să citeşti în catalană, te-om învăţa să găteşti şi să ştergi praful. Şi ce supărat Domčnec când m-a dus prima oară la vite şi eu în viaţa mea nu dădusem unei vaci de mâncare. Dacă tata lucra la fabrica de biscuiţi! În viaţa mea nu pusesem mâna pe-o furcă. Nu ştii să faci nimic! striga. Cine m-a pus să mă-nsor c-o fată de la oraş, nu din munte? Dar tu ştiai că trebuia să învăţ toate cele de la ţară. Cine m-a pus? striga. Furios ca o foarfecă. Şi eu dă-i şi plângi, că ne luasem de şapte zile şi şase le petrecuserăm în Franţa.

Mătuşa Carme mi-a zis să nu-mi fac griji, că-nvăţ repede. Faţa de masă albă ea o făcuse. Pentru nunta tatei şi-a mamei. Şi-am învăţat repede. Să port de grijă vitelor şi să-mi mânjesc încălţările cu bălegar. Că iubirea te face să-nveţi degrabă. Şi tata şi mătuşa Carme au murit în noaptea când eu eram în durerile facerii cu Mia. De dulce somn au murit. Cărbunii au scos fum şi s-a făcut o ceaţă fină care nu se vedea şi a umplut tot şi a înghiţit aerul şi, cum dormeau, a intrat în ei ca o otravă şi nu s-au mai trezit. Şi când Dolors Prim, vecina, şi-a trimis nepoata, pe Neus, la ei, n-au deschis. Şi, cum nu răspundeau, au spart uşa şi i-au găsit, în pătuţul lui fiecare, dormind duşi. Nu ştiau dacă să-mi spună sau nu până nasc. Şi a fost lungă naşterea Miei, atât de lungă, că nu credeam c-o s-o mai scoată cineva din mine. Un popândău micuţ, mic-mic, era, când s-a născut. Şi m-au lăsat o zi liniştită, o fantomă care alăpta cu ochii închişi şi zâmbetul adormit şi luam copila cu mânuţele ca de miez de pâine pe pântecul dezumflat şi Domčnec, buimac de toate astea. Şi-atunci eu am zis, cum se poate, Domčnec, să nu-i anunţi pe tata şi pe mătuşa? Şi Dolors mi-a spus că muriseră de-o moarte dulce şi ea-şi luase rămas-bun de la ei pentru mine. Şi, cum eram încă năucă de nesomn şi de ţinut un copil al meu, al nostru, în braţe, mi s-a părut foarte trist şi-n acelaşi timp nu foarte trist. Ca un fel de schimb. Ca o lege a vieţii. Că unii se duc ca să lase loc altora să vină. Şi fetei i-am pus numele Maria Carme, după mătuşă. Şi eu, cum eram încă-n pat, n-am putut să mă duc la înmormântare, abia după luni de zile am ajuns la oraş şi parcă trecuseră ani de când tata şi mătuşa Carme erau morţi, ca mama. Şi eu eram atât de plină de ce mi se-ntâmpla, de Domčnec când zicea că iubirea noastră era şi mai mare, şi mai adâncă, de când cu copilul. Că prinsese chip, zicea, dragostea. Că dragostea noastră este un înger. O privighetoare. Eu, toată plină de magia laptelui. Ca o vacă. Şi a guriţei deschise a Miei, ca un fruct fără dinţi care suge, suge, şi a primăverii ce se-apropia de vară şi era doar un an de când eram femeie, femeie de-adevărat, femeie măritată, cu tot dreptul să se numească femeie. O femeie care ţinea un bărbat în braţe şi acum şi-un copil, rod al iubirii, ca un înger din ceruri. Şi uneori mă gândesc că nu m-a durut destul că tata şi mătuşa s-au dus, de parc-ar fi fost timpul, de parcă era firesc, credeam. Că era rândul meu să fiu sânge şi miez al lucrurilor. Fiindcă din faţă venea doar bucuria, pe-un drum larg, însorit, şi pomi cu trunchiuri groase de-o parte şi de alta.

Când m-a cunoscut, Domčnec îmi spunea că-s frumoasă ca o căprioară, ca o pisică sau o leoaică din Africa. Când mă lua la dans zicea, să nu mă muşti. Şi, când să plece, îmi recita versuri la ureche. Poeme care vorbeau despre o fată care eram eu. Care vorbeau despre flori şi despre gelozie. Poeme care construiau un altar pe care eu urcam jucăuşă şi fericită şi deschisă ca o floare. Şi cum mai dansa Domčnec! La fel de bine ca tot ce făcea. Că ştia cum să ia oamenii, şi vitele. M-aş fi dăruit lui toată, de mi-ar fi cerut-o. Uneori nu mai puteam de-atât ţinut mâinile pe genunchi. De-atât ţinut limba-n gură. De-atâtea bătăi de inimă, de-atâta teamă şi-atâta dorinţă de mâinile lui. Că ne-am întâlnit, aproape trei ani, duminicile. Duminică de duminică. Doar în lunile când se rădea pe cap, nu. Îşi rădea părul o dată pe an. Şi i se vedea toată ţeasta, goală, chit că eu, cât mi-a fost iubit, nu l-am văzut aşa niciodată. E cum ai altoi un pom, zicea. Iese mai puternic. Viguros. Gata să dea ramuri noi şi rod. Şi-avea un păr Domčnec! Auriu ca grâul şi ca trestia. Şi multă frică să nu şi-l piardă. Şi, când se rădea, se-nchidea, aproape două luni, sus în munte, la Matavaques, ăsta e numele casei lui, al casei noastre, să nu-l vadă nimeni până n-avea părul de-un deget jumătate. Şi două luni pe an, duminică de duminică, eu o ţineam într-un plâns. Şi mătuşa Carme-mi zicea, fudul rău, un ţăran fudul îţi trebuia? Că mătuşa Carme voia pentru mine un bărbat din Vic sau Ripoll, negustor, farmacist sau controlor la fabrică, ca tata. Dar mereu se-ntorcea. Nou şi dichisit şi-ncărcat de flori şi de zâmbete şi de poeme despre tristeţea singurătăţii şi-l iertam. Uitam toată suferinţa şi toată furia şi-mi înghiţeam amarul şi-amărăciunile ca pe-un medicament. Eu, care două luni nu-mi închipuisem decât că n-o să mai vină, nu mi-l imaginasem decât cu mâna pe după mijlocul alteia sau fugind după o vacă şi prăbuşindu-se de pe o culme. Îmi scăpărau ochii privindu-l, mai să mi se spargă de-atâta strălucire, îl măsuram de sus până jos, de parc-aş fi fost o pisică gata să-l mănânce, mare şi fericită, şi-mi mişcam buzele într-o rugă să-şi întindă mai mult mâna, să mă strângă mai tare la pieptul lui, să mă cuprindă mai strâns cu braţele atât de puternice. Şi-ntr-o zi, când ne plimbam, a spus-o, eu aveam douăzeci şi cinci de ani, şi inima mi s-a răsturnat ca o remorcă: „Mă gândeam dacă ai vrea să te măriţi cu mine.“

Îmi dau seama că memoria-mi joacă feste, că mintea mi-ntinde capcane ca să mă gândesc doar la lucrurile bune, că alege doar merele frumoase de pe tavă şi le zvârle, ca pe nişte coji, ca pe nişte castane seci, pe cele rele, de parcă nu s-ar fi întâmplat. Nu ştiu ce doare mai mult. Să-mi vină-n cap doar amintirile frumoase şi să mă mistui de dorul atât de sfâşietor, de arsura niciodată ostoită, care înăbuşă sufletul, sau să mă-mbăiez în pârâiaşele minţii care mă duc spre amintiri rele, posomorâte şi tulburi care-mi mânjesc sufletul şi mă lasă şi mai orfană la gândul că bărbatul meu nu era îngerul cu nimbul pe care i-l pun eu. Că nu mă iubea îndeajuns, cum, de fapt, îndeajuns nici un bărbat nu iubeşte. Trupul meu era atât de pregătit. Atât de plin de teamă şi-n acelaşi timp de dorinţă, atât de plin de iubirea care alunga toate temerile, ca pe-o mână de lilieci. Cum mi-a spus s-o iau eu înainte. Nu sta lipită de mine, a zis. La micul hotel din Ceret unde ne-am dus pentru luna de miere. Să nu afle femeile de la recepţie că abia ne-am căsătorit, c-o să le vină idei. O să mustăcească. Nu mai pot eu de ideile lor, să le vină! O să-ţi şterg c-o palmă zâmbetul ăla! zicea. Şi am intrat eu prima în cameră şi-am aşteptat o jumătate bună de oră şi-atunci a urcat şi el, fusese la o cafea, şi mi-a zis c-o să aşteptăm seara să facem dragoste. Şi-am stat şi-am aşteptat. Eu voiam să stăm de vorbă, eu voiam să ne ţinem de mână, eu voiam să trecem împreună prin teamă şi încordare şi emoţii şi el fuma şi tăcea, întins pe pat, îşi acoperise faţa c-o mână şi, dacă mă-ntindeam lângă el, se ridica. Şi s-a făcut noapte, nici un suflet viu nu-şi dorise vreodată atât de mult să vină noaptea. Şi mi-a zis, dezbracă-te, şi am făcut ce-a zis şi, cât mă dezbrăcam, s-a dus la baie şi-am mai aşteptat o jumătate de oră. Şi atunci a venit, îmbrăcat. Şi a stins lumina şi-am auzit cum se dezbracă şi, pe vârfuri, s-a urcat în pat şi m-a atins în locuri în care nimeni n-o făcuse. M-a atins de parcă intra-n casa altuia, de parcă mâinile lui îşi pierduseră toată dibăcia, şi durea, nu cât să mă sperii, şi eu aş fi vrut să-l văd, să-i văd chipul, nu să-mi pipăie sânii, să-mi desfacă picioarele şi să mă străpungă o umbră. Şi eu toată moale ca untul, când puteam, când nu mă speriau mâinile lui ca nişte gheare, gâfâielile de animal, eu ca untul, că lui Domčnec îi plăcea untul.

Nu vorbeam niciodată despre nopţi, că el se ruşina de nopţi, parc-ar fi vrut să fugă de ele şi nu putea să fugă. De-aia-i plăcea atât de mult de Mia, că era îngerul ieşit din mâlul nostru. Dar eu am învăţat. Puţin înainte să rămân grea cu Mia, am învăţat să-mi ascult furnicăturile. Am învăţat să m-aşez în aşa fel că venitul şi dusul lui să m-atingă unde mă aprindeam. Eu am un trup bun. Un trup care-nvaţă repede. Care se-nvaţă repede şi ştie să-şi găsească drumul bun. Şi ştiam să profit de zvâcnete, să-nchid ochii, să mă concentrez şi să prind plăcerea, aşa cum venea, micuţă şi domoală, ca un şiroiaş de apă care se scurge printr-o spărtură şi-l clatini, clatini, până-l faci să crească şi-l vâri în canal. Şi aveam grijă să port plăcerea ca pe-o tăcere. Să strâng din dinţi când pălăria şarpelui plesnea în mine. Să mă grăbesc şi s-o fac să crească, să explodeze înainte să termine Domčnec. Şi, dacă îl iubeam dinainte, după plăcere, în aşternut, eu, singură, cu căldura dintre picioare, cu tulburarea din cap, cu răsuflarea atât de liniştită, atât de caldă, lângă mine, îl iubeam şi mai mult. M-agăţam de el ca de-un pom, ca un copil care se-agaţă de sânul mamei.